O relație complexă şi chiar complicată în multe cazuri.
Copilul nu cere să fie născut. Părintele ia decizia exclusiv să aducă pe lume un copil. Îl naşte şi apoi se implică să îl crească, să îl ajute, să îl protejeze de greutățile vieții asigurându-se că e bine, că e în siguranță şi că duce o viață cât mai uşoară.
Şi totuși, în unele relații apare un fenomen: dacă copilul nu se ridică la aşteptările părintelui sau dacă copilul creşte şi părintele simte că nu mai este ascultat, copilul nu mai face ce vrea el, atunci părintele îi cere răsplata. Îi cere să plătească efortul, să îi spună sau să îi arate că apreciază grija, nopțile nedormite. Îi aduce mereu aminte câte a facut pentru el. Dacă nu ia deciziile pe care le-ar fi luat părintele sau cel puțin similare, nu e bine. Cele mai multe decizii, alegeri nu sunt bune.
Şi brusc copilul devine responsabil pentru tot.
Pentru că s-a născut, pentru că a venit pe această lume, pentru eșecurile părinților, pentru frustrările lor. Și, pe măsură ce creşte în această familie, se gândeşte, și chiar ajunge să creadă, că ceva este în neregulă cu el. Se îndoieşte de el însuși, îşi pune problema dacă oare este un copil rău pentru că nu are aceleaşi idei ca ale părintelui, pentru că nu face aceleaşi alegeri, pentru că îşi trăieşte viața aşa cum doreşte. Toate acestea, deşi are note bune la scoală, termină facultăți, are o carieră şi chiar ajunge și el sa aibă o familie frumoasă.
Nimic din toate astea nu simte că contează. Ajunge să își trăiască viața încercând mereu să obțină sustinere și apreciere de la părinte, să îl privească cu ochii blânzi și calzi ai unui părinte care este mândru de copilul lui și l-ar susține cu orice preț, indiferent de greșelile pe care le face, indiferent de deciziile pe care le ia. Tânjește după respectul lui, după mângâierea aia de parinte de care se vorbește în cărți și în filme, mângâierea părintească, mâna blândă îmbătrânită de vreme. Tânjește după privirea plină de iubire atunci când intră în casă. Își dorește ca părintele să se uite la el ca și cum a răsărit soarele și nimic nu mai poate aduce umbră în viața lui, atâta timp cât copilul lui e bine, sănătos și aproape de el.
Și, în dorința lui de a avea acea relație de care a auzit în jur și pe care simte că e sănătos să o aibă, copilul ia inițiativa să își arate dragostea, blândețea, zâmbetul, deschiderea. Încearcă să povestească normal, ca și cum relația lor este una deschisă, unde poate fi el însuși și poate vorbi orice cu părintele lui.
Ce copil naiv! Aș zice chiar prostuț! De fiecare dată aceeași păcăleală! Aceeași farsă în care părintele pare curios, discuția merge înainte și brusc parcă cineva l-a teleportat în sala de judecată.
Și copilul încearcă să explice, pentru că el este implicat în asta, el ia în serios această discuție și insistă să se facă văzut, auzit, conținut în această discuție și să își facă părintele mândru de el.
Însă, dintr-o dată totul se transformă într-un reproș, aude doar ce fac alții mai bine și cum el nu este în stare de nimic, el nu a facut nimic până la vârsta asta. Și, mai presus de orice, încep să curgă regretele părintelui, că trebuia să pună piciorul în prag altădată, că dacă lua alte decizii situația era alta (Notă: oare cum știe?!). Și discuția nu mai este despre copil, nu mai este despre iubire și susținere (nu a fost niciodată, era doar acea falsă impresie a copilului, dorință mai degrabă, aspirație…).
Discuția este despre părinte, totul devine despre părinte.
O dată, de doua ori, de trei ori…ani…o viață.
Este despre eșecurile părintelui, lipsurile acestuia într-o bulă în care toți prietenii lui au mai mult și fac mai mult. Este despre controlul care îi aduce impresia că e important, că îl poate face pe copil să facă ceea ce își dorește părintele, astfel încât să aibă cu ce se mândri mai departe.
Este despre frica părintelui de a fi diferit de ceilalți, de a nu fi conform normelor și mai ales de a rămâne singur, de a fi cu el însuși. Pentru că atunci când părintele este singur cu el însuși trebuie să se asculte, să se vadă pe el așa cum e, să se confrunte și să se accepte.
Așadar, este mai ușor să își concentreze atenția asupra celorlalți și asupra copilului, chiar dacă asta înseamnă că îi dăunează copilului. Este despre nevoia de a fi important, de a avea un rost. Și pentru că asta a facut dintotdeauna, are impresia că este normalul și că doar așa se poate simți în siguranță. Și continuă cu același tipar.
Iar copilul ajunge să constientizeze toate acestea la un moment dat. Își dă seama că nu este bine ce se întâmplă și își dorește să aibă încredere în el, să facă ceea ce își dorește. Încearcă să se îndepărteze și pleacă în forță, dar ceva îl oprește brusc, ca un lanț lung care se termină la un moment dat.
Este lanțul fricii și al sentimentului de vinovăție. Este copleșit, supărat, dezamăgit, frustrat, contrariat, toate emoțiile la un loc, toate întrebările îi vin în minte și îl țin pe loc. Se culcă dezamăgit și când se trezește dimineața simte din nou că trebuie să lupte.
După lupte îndelungate atât cu părintele cât și cu gândurile proprii, își dă seama că soluția este să accepte ce se întâmplă. Să își dea voie să simtă, să plângă versiunea parintelui pe care și-a imaginat-o și dorit-o și care nu există de fapt și, în același timp, să îl accepte pe părintele din viața lui. Așa cum e. Cu toate luptele lui, cu toate dezamăgirile care l-au adus aici, dar și cu grija lui, cu toata bunăvoința, cu iubirea aia nedeclarată.
Și făcând asta, a început să aibă claritate în gânduri, să înțeleagă că este perfect normal să își ia propriile decizii și să fie diferite de ale părintelui, să înțeleagă emoțiile care îi apar atunci când este pus în fața unor noi situații sau când interacționează cu oameni cu același tipar ca al părintelui și să se focuseze pe el.
Este recunoscator in același timp pentru părintele lui care l-a ajutat, fără să-și dea seama, să dezvolte o acuitate emoțională care îi folosește atât lui cât și celor din jur, și mai ales relației dintre el și propriul copil.
Așa a înțeles că fiecare este responsabil pentru el și alegerile proprii. Astfel că alege în fiecare zi să fie mai bun decât a fost ieri, să trăiască în prezent, să nu judece și să îi accepte pe ceilalți așa cum sunt.
Iar în relația cu copilul învață în fiecare zi să fie un părinte care spune „Te iubesc” clar și răspicat copilului, care recunoaște ce simte în fața lui, care își asumă că îi va fi alături toată viața indiferent de deciziile pe care le va lua și care își promite să fie prezent în fiecare clipă și să îi spună adevarul deschis și transparent orice s-ar întampla.
Multumesc.
Diane